Qui s'aime, se taquine

III- “Știi…trandafirul acela era pentru tine”

Mesaj nou: “Bună. Ce faci? Te deranjez?” E de la sine înțeles că atunci când i-am văzut numele pe ecranul telefonului am simțit un gol imens în stomac din nou. Avea efectul ăsta asupra mea fără să înțeleg de ce. Înainte să mai apuc să răspund, a sunat telefonul. El. A urmat o conversație ca între doi vechi și buni prieteni, dar eu nu știam nimic despre omul acesta. Citeam până să mă “deranjeze” și a fost curios să afle ce. Apoi ce-mi place să citesc de obicei, ce autori sunt preferații mei. Mi-a povestit pe scurt ultima carte citită și până să ne dăm seama, vorbeam deja la telefon de o oră. S-a scuzat că m-a reținut atât de mult și ne-am luat la revedere.
Au mai urmat câteva telefoane asemănătoare săptămânile următoare. Fără vreo intenție. Telefonul suna, povesteam ce am mai făcut și ajungeam să vorbim despre literatură, istorie, călătorii și psihologie. Nu știu cum făcea, dar scotea de fiecare dată la iveală cele mai ascunse gânduri și păreri ale mele. Mă asculta și mă provoca la dezbateri aparent banale, dar de fiecare dată când închideam telefonul, părea că pot să mut munții din loc.
La început mi-a plăcut..apoi m-am speriat brusc. Oare e mai mult? Și eu cum reacționez? Ce vrea de la mine? Dacă o dau în bară data viitoare? În plus..ce or să zică cei de la birou…nu, nu, nu, mai bine stau liniștită.
…În ziua aia era mai sociabil ca niciodată. M-a abordat de câteva ori. Mi-am dat seama că încerca să caute momentele în care rămâneam singuri, dar cu atâția oameni în jur, era greu. Mi-am zis că e momentul să pun o barieră. Mi-am căutat de lucru, am evitat pe cât posibil să rămân doar eu și el, ba chiar l-am ignorat de câteva ori și l-am repezit. Am început un joc de-a șoarecele și pisica, dar fără să-mi dau seama l-am rănit, când i-am răspuns răstit și m-am amuzat pe seama unei reacții de-a lui. A plecat și nu l-am mai văzut toată ziua.
Gata. E clar. Am dat cu piciorul unei prietenii care începuse frumos..doar că simțeam că nu e doar prieteni și au început temerile.
Era seară când a sunat din nou telefonul. Era el. I-am răspuns ca și cum nimic nu s-a întâmplat. Am conversat puțin și apoi l-am auzit: “Știi…trandafirul acela era pentru tine! ”
La finalul zilei, până să plec acasă, am văzut un trandafir într-o vază pe holul sediului. Era atât de frumos. Părea că apusul și răsăritul s-au contopit în floarea aia. De un portocaliu pătat cu galben și roșu aprins, cum nu mai văzusem.
-Am vrut să ți-l ofer azi…dar am renunțat. S-a întâmplat ceva și …
Se întâmplase că eu mă comportasem ca o nebună, îl evitasem o zi întreagă, ocolisem fiecare gest. Și acum ce să-i zic.
-S-a întâmplat că mi-l puteai oferi, dar nu mi l-ai oferit.
-(Mai întâi a amuțit și apoi) Da? Ai și tu dreptatea ta. Am crezut că ești supărată pe mine și am preferat să nu te deranjez mai mult.
-Cu un trandafir?
-Chiar și cu un trandafir.
-Asta nu înseamnă că nu mai poți încerca să mă deranjezi cu altul. (m-am trezit dându-i o replică pe care față în față nici nu aș fi putut să o rostesc. Oricum tremuram.)
-Păi pot?
-Ia vezi, poți?
Am crezut că a și uitat, dar în ultima zi de practică, eram cu o colegă atunci când m-a chemat până la el în birou pe motiv că trebuie să-mi arate ceva. A tras un sertar și atunci am văzut trandafirul pregătit. Nu uitase. Atunci fără să realizez, mă îndrăgosteam de el și de încăpățânarea lui. În sfârșit, cineva era mai încăpățânat decât mine.

foto:unsplash.com