Bine ați venit la noi în bucătăria…virtuală!

O bucătărie care dacă ar avea glas, multe v-ar povesti. Câtă veselă a văzut spartă sau cum a îndurat vitejește mirosul fumului fără să cheme pompierii. Recunosc, am făcut cunoștință destul de târziu cu bucătăria, de doar câțiva ani și n-a fost nici dragoste la prima vedere… ci mai degrabă cu năbădăi. Dar, am și o explicație.

Un mare complex…și anume acela de a avea o mamă care gătește foarte bine, care știe întotdeauna rețetele și care nu dă greș.  Acasă la mama (cum sună asta) am fost răsfățată din punctul acesta de vedere și nici prea mult acces la cratiță n-am avut. Iar complexul este că mereu am făcut comparație cu mâncarea ei. Dar și cu rigurozitatea din bucătărie. Și acum mă mai trezesc din când în când cu câte un mic retuș prin telefon. Da, așa am început. Gătind prin telefon. Mama dictează, eu execut.

Nici domnul nu a fost lipsit de răsfățat, iar soacra gătește și ea bine. Așa că atunci când ne-am întâlnit în bucătărie, noi doi începători, s-a lăsat cu un mare oftat.

Și totuși cum am răzbit? Cu răbdare și înțelegere. Nu puteam să iubesc bucătăria dacă nu aveam ingredientele astea. Ba chiar cred că dacă, asemeni multor bărbați, ar fi fost un pretențios sau mofturos, nu aș fi învățat nimic. Așa sunt eu..de fapt e valabilă pentru amândoi regula: dacă-mi impui, nu fac; dacă mă rogi, încerc; dacă nu-mi ceri, te surprind.